liviu rebreanu

liviu rebreanu

Cap. I: Mare creator al romanului românesc: Liviu Rebreanu (prezentare generală)



Liviu Rebreanu, unul dintre cele mai mari nume ale perioadei interbelice (perioadă de mari realizări pentru literatura română), alături de alte personalităţi ale secolului al XX – lea, care au dus la împlinirea unor idealuri cultivate, poate fi considerat unul dintre marii creatori ai romanului românesc. Astfel a avut o viaţă bogată în realizări: a fost reporter la Ordinea, secretar de redacţie la Falanga literară şi artistică, la Convorbiri critice după debutul său cu proză în revista Luceafărul (1908), apoi cronicar teatral la Rampa, secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova, asiduu colaborator al revistei şi cenaclului Sburătorul, membru al Academiei ş.a. După volumele de schiţe şi nuvele Golanii (1916), Mărturisiri (1916), Răfuiala (1919), publică romanul jurnal Calvarul (1919). În 1920, romanul Ion îl consacră definitiv. Urmează romanele Pădurea spînzuraţilor (1922), Adam şi Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934), Gorila (1938), Amândoi (1940), fără a abandona însă genul scurt: Catastrofa (1921), Norocul (1921), Nuvele şi schiţe, Trei nuvele (1924), Iţic Ştrul dezertor (1932), Cartea sufletului (1936). În volumul Amalgam (1943) selectează „conferinţe, articole, note”. A fost şi autor dramatic prin Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolii (1926).
Însă, pe lîngă această avalanşă de opere valoroase, ceea ce-l reprezintă cu adevărat pe Liviu Rebreanu este romanul (specie a genului epic în proză, de mari dimensiuni şi cu personaje numeroase, adevărate „simboluri”, „tipuri” ale literaturii române, în care autorul creează o lume în amănunte şi imagini convingătoare).
NaÅŸterea sa ca romancier este „expresia unui conÅ£inut sufletesc de un fel   deosebit, frămîntat, ani de-a rîndul, de obsesia unei taine” primordial ascunse în materia...